De la chiuveta aurita a lui Ceausescu, la patul de matase al lui Saddam

La caderea dictatorilor, cotrobaim prin dulapul lor cu medicamente, ne miram de baile lor de un prost gust extravagant si fluieram in fata garderobei lor pline de imbracaminte de lux. Caci doar prin expunerea acestor excese reusim sa intelegem desertaciunea tiraniei. Dezvaluirea opulentei vietii private a unui dictator este cea mai intima dintre eliberari: dulapul plin de pantofi al Imeldei Marcos, kitsch-ul aurit al lui Nicolae Ceausescu, colectia de opere de arta jefuite de Hermann Goering. Inca nu am patruns in bunkerul lui Saddam, cu miticele lui intrerupatoare din aur si suportii de hartie de la baie sidefii, dar regimul lui a luat deja calea tuturor despotismelor, lacomia si automultumirea regimului lui fiind deja tinta analizei si ridiculizarii. Miercuri, trupele din US Delta Force au patruns in Palatul Maqar-al-Tharthar din afara Bagdadului, complexul de placere al presedintelui, inevitabil poreclit "Saddamland", cu zona sa de distractie si parcul safari, cu elefanti si caprioare, cazino si un lac artificial. Acesta era gol, desigur, dar chiar aceasta artificialitate a locului de relaxare construit pentru Saddam si creaturile lui din Partidul Baas dau palatului o semnificatie religioasa. In acelasi timp, fortele britanice au ocupat locuinta rurala a lui Ali Hassan al-Mahid "Chimicul", o monstruozitate rozalie de la marginile localitatii Basra, cu straturile de flori exotice care mureau din cauza lipsei de apa. Podeaua este acoperita cu resturi de candelabru spart; piscina se umplea cu nisip adus de vant. Astfel a fost demistificat cel mai temut criminal in masa al regimului Saddam, intr-un fugar ucigas cu o curte interioara excesiv ornamentata. (...) Luxul si confortul sunt capcanele dictaturii, adjunctii violentei politice, opresiunii si grandorii. Nu din intamplare se spune ca patul de matase cu perne joase al lui Saddam ar fi o replica a celui pe care a dormit Bonaparte insusi. Si nazistii manipulau iconografia si luxul. Decoratorul de interior de la Paris al Casei Jansen, de exemplu, a fost adus pentru a proiecta o camera pentru banchete la sediul Reichsbank, impreuna cu o masa pentru 150 de invitati si un serviciu din aur - nu doar pentru ca vanitatea nazistilor era satisfacuta cand mancau cu furculite de aur, ci si pentru ca opulenta inseamna putere. Nimic nu a definit atat de clar domnia lui Ceausescu in Romania ca uratenia sa extravaganta: pantofii cu tocuri incrustate cu diamante ai Elenei, interioarele de un suprem prost gust balcanic, vanatorile in care Nicolae dobora zeci de animale, ca un baron medieval. Cand revolutionarii din Romania au scotocit garderobele vastei Case a Poporului, ea insasi o simfonie discordanta in negru de carbune si marmura roz, ei au gasit rafturi de haine de blana identice si caini care ajunsesera obezi de cata carne mancasera, in timp ce restul tarii flamanzea. Romanii nu au descoperit amploarea deplina a imbuibarii Ceausestilor decat la moartea acestora, dar povestile despre lacomia despotica sunt adesea primele semne ale unui regim aflat in dificultate. Poate ca nu este o coincidenta ca in Zimbabwe acum au aparut numeroase istorii despre calatoriile fantastice destinate cumparaturilor pe care le face Grace Mugabe, despre palatele cu stejari ale sotului ei si presupusele planuri ale lui de a cumpara un castel scotian. Luxul pe care si l-au permis Saddam, Ceausescu, Mugabe si cei asemenea lor a fost fara indoiala exagerat, dar excesele raman esentiale pentru mitologia despotismului, atat in timp ce se afla la putere, cat si la pierderea puterii. Remarca Mariei Antoinette "Sa manance cozonac" este importanta exact pentru ca este apocrifa, o imagine popular acceptata a unui regim ingrasat de frivolitate si exces de automultumire - si cozonac. (...) (Ben MacIntyre)