Eterna şi fascinanta Justiţie

Cinci interlopi au fost lăsaţi în libertate de un judecător, după ce poliţia îi săltase pentru că le găsise acasă un adevărat arsenal de arme şi muniţie. Indivizii făceau parte dintr-o grupare mafiotă armată şi se instruiau pentru suprimarea unei grupări rivale cu care purtau un adevărat război pentru controlul municipiului Piatra Neamţ. Tribunalul Bucureşti a respins propunerea procurorilor de a-i aresta, spunând că indivizii nu prezintă pericol social, chiar dacă erau acuzaţi de mai multe infracţiuni, printre care contrabandă calificată cu armament şi deţinere, fără drept, de arme şi muniţii.

Într-o atare situaţie, de clemenţă totală a Justiţiei, nu poţi să nu te întrebi oare ce anume o mai reprezenta pericol social în ţara asta, poate doar cumva deţinerea unei bombe nucleare sau declaraţia pe propria răspundere că eşti membru Al-Qaeda dotat cu mitralieră. Doi politicieni, preşedintele ţării şi ministrul Sănătăţii, s-au bălăcărit în public ca la uşa cortului. Un judecător bucureştean a decis că nu pot fi sancţionaţi, pentru că un asemenea comportament nu depăşeşte “limitele admisibile ale discursului politic”.

Sentinţa judecătorească a fost dată
în procesul în care Traian Băsescu şi Eugen Nicolăescu s-au acţionat reciproc în judecată pentru cuvinte grele şi acuzaţii pe care şi le-au aruncat unul-altuia prin ziare şi pe la televiziuni. “Băsescu suferă de mai multe boli
care intră în categoria bolilor psihiatrice”, “preşedintele minte, cum îi place să mintă de fiecare dată”, “oligarhii ticăloşi“ etc. – sunt, potrivit judecătorului, termeni virulenţi, dar care “contribuie în primul rând şi în mod esenţial la discutarea unor subiecte de interes public”.

Ca să dea şi mai mare greutate sentinţei, judecătorul o împănează cu câteva ziceri ale CEDO despre libertatea de exprimare şi, astfel, dă liber la înjurat şi calomniat tuturor politicienilor mari şi mici, sub paravanul ...discutării unor subiecte de interes public. Judecătorul nu a mai avut, probabil, răbdare să citească şi partea a doua a articolului CEDO pe care l-a invocat şi în care se vorbeşte şi despre îndatoririle şi responsabilităţile libertăţii de exprimare, care presupun – între altele – şi protecţia moralei şi a reputaţiei sau a drepturilor altora.

Dacă situaţii precum cele de mai sus ar putea fi considerate drept singulare sau opinii ale judecătorului care este inamovibil şi nu poate fi contrazis, te cruceşti însă când vezi şi auzi cum unii magistraţi “muncesc” mai nou
şi în locul primăriilor. Astfel, după deja celebrul caz Constanda, un alt scandal a izbucnit pe piaţă. Oamenii legii au obligat Primăria Capitalei să retrocedeze un teren fix în Parcul Tineretului, deşi – potrivit legii – acesta este domeniu public. Ulterior, proprietarii respectivi s-au răzgândit şi s-au dus cu jalba tot la instanţă, spunând că vor ca acest teren din parc să fie schimbat cu altul, evident într-o locaţie anume. Iar judecătorii au fost de acord şi au obligat Consiliul Local Bucureşti să facă acest schimb de terenuri, chiar dacă pământul solicitat era, la rândul său, revendicat de foştii proprietari.

Cam asta este Justiţia din România iar discursurile şi războaiele politicienilor nu au nimic de-a face cu realitatea de la tribunal sau de la parchet. Contează prea puţin dacă în fruntea Ministerului Justiţiei este Monica Macovei sau Norica Nicolai sau dacă procurorul general este numit de Consiliul Superior al Magistraturii sau de către ministrul Justiţiei. Şi aceasta pentru că sistemul
judiciar, ca şi oamenii politici, este rupt de realitatea concretă şi, mai ales, pentru că nu îşi conştientizează principalul său statut, acela de serviciu public, subordonat interesului general, cetăţeanului. De fapt, aceasta este adevărată Justiţie, pe care toată lumea vrea să o reformeze fără să o întrebe dacă şi ea este de acord.