Direcţia Naţională a „Audiovizualului”

Magistraţii nu trebuie să devină vedete tv.

Nivelul scăzut al încrederii oamenilor în justiţie alterează climatul social şi determină mulţi tineri să părăsească ţara. Românii nu consideră că sistemul
judiciar românesc poate gestiona corespunzător împărţirea dreptăţii. Prin urmare, scepticismul în privinţa şanselor de a duce o viaţă mai bună la tine acasă, ca simplu cetăţean, face ravagii în rândurile noilor
generaţii.

Studiile sociologice arată foarte clar că discursurile anticorupţie ale politicienilor, prezenţa lor la întrunirile şi bilanţurile instituţiilor de specialitate nu mai păcălesc pe nimeni. La accentuarea acestei stări de fapt contribuie, din păcate, şi atitudinea unor magistraţi.

Spre exemplu, prezenţa procurorului-şef al DNA în cadrul unor emisiuni televizate ar fi de neconceput în spaţiul occidental. Magistraţii nu trebuie să devină vedete tv. Pentru relaţia cu presa a fost creată instituţia purtătorului de cuvânt. Direcţia Naţională Anticorupţie a organizat chiar şi un concurs pentru ocuparea postului în cauză, acesta fiind câştigat de către o fostă jurnalistă.


Senzaţia că justiţia românească este legată ombilical de politic a devenit din ce în ce mai pregnantă. Anchetarea unor miniştri rămâne, de cele mai multe ori, la nivel de scandal mediatic. Oamenii îşi pun pe bună dreptate întrebarea: „Câţi demnitari au ajuns după gratii?". Şi tot ei îşi dau răspunsul: „Corb la corb nu-şi scoate ochii!".

Ultimul scandal care a prins la mijloc justiţia românească se derulează între Traian Băsescu şi Teodor Meleşcanu. Procedura de începere a urmării penale faţă de opt actuali şi foşti miniştri se transformă, de la o zi la alta, în armă politică.

Preşedintele („fan" PD-L) îl acuză pe ministrul interimar al justiţiei (PNL) că obstrucţionează anchetarea unor demnitari suspectaţi de săvârşirea unor acte de corupţie. Titularul respectivului portofoliu se cramponează de chichiţe procedurale pentru a tergiversa trimiterea către procurori a documentelor în vederea începerea urmăririi penale împotriva „lotului celor opt".

În fine, parlamentul îşi cere dreptul de a se pronunţa asupra cererii procurorilor privind soarta a patru dintre membrii „lotului celor opt", care au şi calitatea de senatori şi deputaţi. Într-un stat în care suspiciunea nu ar strivi, dintru început, prezumţia de bună-credinţă, pretenţia Legislativului de a „aviza" anchetarea propriilor membri ar fi cât se poate de firească.

Într-o ţară normală, parlamentarii trebuie protejaţi de eventuale răzbunări politice. Numai că la noi fie şi simpla enunţare a acestui lucru naşte suspiciune. Aceasta constituie doar una dintre gravele consecinţe ale mutării actului de justiţie în emisiuni televizate. România pare blestemată să mai parcurgă nişte ani buni de tranziţie, chiar dacă, teoretic, a intrat în UE.